Sfintit Cu Roua Suferintii Cînd lumea se preschimbã-ntr-o umedã-nchisoare În care-n van speranta, biet liliac se zbate Lovindu-se de ziduri, cu-aripi sovãttoare Si dînd mereu cu capu'-n tavanele surpate Deodatã, mînioase, prind clopote sã sarã Si catre cer urlã-ngrozitoare Lungi si nesfîrsite convoaie mortuare Încet si fãrã muzici prin suflet trec mereu... M-ati sfintit cu roua suferintii Si mi-ati pus venin în sînge Iar speranta-nvinsã plînge Ca sufletul meu Si muta-i gura-dulce a altor vremi Cind timpul creste-n urma mea Iar eu mã-ntunec! E-o orã grea si mare Aripile-mi negre în ceruri se-ntind Astfel lume amuteste la-ntunecãri solare Astfel mare amuteste vulcane cînd s-aprind... Cînd prin a vietii visuri ostiri de nori apar A mortii umbrã slaba cu coasa si topor Tãcetil cumtac în spaimã, crestinii din popor Cînd evul asfinteste si sumnezeii mor! Se mistuie-n moarte si durere Vãpaia care-n mine a stralucit Ciudata întristare ce creste ca sie marea Pe-un tãrm stincos, pustiu... Peste flãcãri, peste fumuri, pe cadavre descãrnate Pe cîmpii deserte, pe altare profanate Vino, s-asezi pe ele tronul tãu de oseminte Înalta-te în culinea fumegîndelor morminte! Cãci eu nu mã las înrobit de tine, Crestine!